În ultima parte a existenței Imperiului Bizantin apare o nouă dogmă. De fapt este impropriu spus nouă doctrină, mai bine spus se statornicește dogmatic și în cadru organizat, doctrina privind isihasmul.
Cuvântul ήσυχία, hesychia, înseamnă liniște, contemplație. Chiar în manifestul lui Varlaam de Calabria se dă mărturia că se trăia în hesychia adică în liniște. Vom puncta în continuare câteva aspecte a acestei doctrine ajunse fundamentale pentru spiritualitatea răsăriteană foarte bogată însă necunoscută și totodată umbrită de tot felul de doctrine străine și sincretiste periculoase.
Nu pot trata acest subiect fără a trec puțin în revistă istoricul controversei isihaste din secolul XIV. Acest mod de viață a fost practicat de călugării din Muntele Athos sub inflența scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul din secolul V. Isihasmul consta în retragerea în singurătate și prin concentrarea gândurilor la rugăciune, își ridicau simțurile mai presus de percepție și prin contemplare continuă reușeau să vadă lumina necreată dumnezeiască cea arătată pe Muntele Taborului atunci când Hristos s-a schimbat la față.
Teoreticianul și teologul acestei doctrine a fost Grigorie Palama care a trăit în Athos unde a și practicat isihasmul. Grigorie Palama spunea că este posibil să vezi această lumină taborică a dumnezeiri, necreată și incoruptibilă, deoarece ea este numai o lucrare, energie și putere, emanată din ființa lui Dumnezeu, fără a fi identică cu ființa dumnezeiască. Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor. Totodată se face diferența între ființa dumnezeiască și puterile ( δύναμίς) și energia (ένέργεια) care emană din ea și Dumnezeu Se descoperă oamnenilor. În Apus Toma d'Aquino învăța că între ființa lui Dumnezeu și energiile Sale, care sunt create, nu există vreo deosebire, și acest lucru face imposibil îndumnezeirea omului1.
Împotriva isihasmului s-au ridicat mai mulți dintre care amintim pe: Varlaam de Calabria, Grigorie Achindios, Grigorie și Nichifor Gregoras, Dimitrie Kydones.
Susținători și adepți ai isihasmului au fost: Grigorie Palama, Nil Cabasila, Grigorie Sinaitul, Simeon al Tesalonicului, iar noi ne bucurăm că am avut și pe teritoriul nostru în persoana lui Paisie de la Neamț, însă mai târziu de secolul XIV, în XVIII. Dar mai mult ca sigur că isihasmul a fost prezent dintru începuturi pe teritoriul nostr și în spiritualiatea românească ortodoxă.
Termenul asceză desemnează în general înfrânarea, abținerea de la unele plăceri sau de la îndestulare. Aici avem o mulțime de autori care au scris din experiență despre ascetism precum: Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul și alții.
După cum am spus și mai sus asceza este strâns legată de isihasm.
Voi trata inițial tema ascezei la Nil Ascetul și la Diadoh al Foticeii.
Dintru începutul scrierilor sale ascetice Nil Ascetul ne spune că mulți oameni dintre elini si iudei s-au îndeletnicit cu filosofia, dar numai ucenicii lui Hristos „ au râvnit adevărata înțelepciune; deoarece numai ei au avut învățător înțelepciunea însăși, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de îndeletniciri”2. Reiese fără echivoc faptul că țelul ascezei este deprinderea cu înțelepciunea în persoana lui Hristos. Pentru toți scriitorii bizantini și cei bisericești Hristos este ,, înțelepciunea lui Dumnezeu”, la fel cum mărturisește și apostolul Pavel.
În cuvântul ascetic al scriitorului își face apariția o definiție a filosofului ,, filosoful trebuie să fie înainte de toate liber și mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint și stricător de case”3.
Interesant însă faptul că acest scriitor menționează despre filosofie într-o scriere care după părerea multora, mai ales a unor filosofi speculatori nu ar avea ce căuta aici, mai ales pus în contextul unui text tratat ca fiind mai mult legat de ortodoxie și nu de cultivarea valorilor morale autentice. Prin trăirea în Dumnezeu, autorul ne spune că putem ajunge la cunoașterea Lui și totodată a creației4. Apare în continuare o definiție a filosofiei „ filosofia este împreunarea bunelor moravuri, cu cunoștiința despre Cel ce este. Din aceasta au căzut și iudeii și elinii, respingând înțelepciunea venită din cer și încercând să filosofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta și cu cuvântul, adevărata filosofie”5.
Asceza adevărată nu trebuie să poarte grijă de cele de pe pământ, de agonisirea de averi, de sporirea averilor și de a plăcerilor vieții noastre. Mai spune scriitorul că adevărata asceză se poate realiza în mediul retras, în cadrul organizat al monahismului sau în retragerea în pustie6.
Practicarea ascezei și a filosofiei adevărate este virtutea veritabilă7. Este mai presus de orice bogăție lumească. Nici slava primită de la oameni nu este de folos unui ascet. Se aseamănă fariseilor din lumea mozaică, care erau doar de fațadă și predicau învățături care nu erau crezute nici de ei. Ascetul trebuie să se lupte cu patimile și cu multă trezvie să ia aminte la ce i se întâmplă ca apoi să poată relata și altor asceți spre a lua seama la ce îi așteaptă. Războiul împotriva patimilor constituie o altă temă răspândită a asceților care văd în acest război eliberare și detașarea de cele vremelnice spre a ajunge la înțelepciunea veșnică. Mintea ascetului trebuie îndreptată spre meditație și comtemplare. Cine gustă acestea poate ajunge la liniștea cuvenită, rod al lor, mergând spre cele înalte8.
Nil Ascetul ne mai arată că urmând exemplul sfinților putem ajunge la desăvârșire. Modelul sfinților este strâns legat de chestiunea urmării exemplului hristic. Concluzionând cuvintelor autorului, vedem la fel ca și la Aristotel că este prezent mesajul că ideea cunoscută dă forma minții care dă și forma lucrurilor văzute și cunoscute.
Diadoh al Foticeii este un scriitor care prin practicarea vieții spirituale contemplative ne-a lăsat o operă foarte importantă pentru creșterea noastră spirituală.
Încă din prologul scrierii sale Cuvânt Ascetic ne îndeamnă: „ fraților, oricărei contemplări duhovnicești să-i premeargă credința, nădejdea și dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învață să socotim bunătățile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuși de bunătățile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simțire a minții urma Celui nevăzut”9. În stânsă legătură cu contemplarea observăm că sunt alăturate virtuțile cardinale creștine.
Omul se face bun prin cultivarea modurilor de viețuire prin modelul arhetipului omului în persoana Logosului divin. De altfel întărește această afirmație prin reamintirea episodului biblic când Dumnezeu crează omul după imaginea și asemănarea Sa. Cunoștiința adevărată stă în modul cum deosebim binele de rău. Simțirea minții se umple de siguranță prin lucrarea dragostei prin cuvântul duhovnicesc sau spiritual10.
Vorbește totodată de darurile dumnezeiești ce vin prin Duhul Sfânt care sunt în mod special înțelepciunea și cunoștiința. În continuare vorbește despre unele facultăți ale sufletului care sunt sau nu favorabile contemplației.
Iubirea aproapelui și de Dumnezeu constituie un pion de necontestat în opera contemplației. Ne apropie de sensul sensurilor vieții noastre, astfel încât de detașăm de starea egoistă și nu mai trăim pentru noi ci pentru semen și Divinitate. Avem însă o piedică în prezența răului prin Satana care caută să ne deszlipească de normal, aruncându-ne într-un egoism acerb, uitând astfel menirea noastră. Mintea noastră, ca parte a sufletului tripartid, dacă o curățim prin asceză o putem ridica la rangul menit. Curătia minții se face numai prin contemplare și asceză prin lumina dumnezeiască.
Înfrânarea trebuie să o avem că si călăuză în mișcarea inimii spre divin, iar atunci când sufletul se va despărți de trup nu va regreta că va pierde vreo plăcere pământească11. ,, Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-și și încălzindu-și sufletul cu înseși cuvintele lui Dumnezeu, dobândește nepătimirea în măsură potrivită..... Iar mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin experiența cu lucrul, se ridică mai presus de patimi”12. Chipul sau imaginea lui Dumnezeu în om este ,, prin mișcarea cugetătoare ( mintală) a sufletului13.
În finalul tratatului scriitorul ne îndeamnă să avem grijă de starea noastră când contemplăm, de simțirea sufletului și mai ales de gradul nostru de pătimire.
Ajungem în sfârșit la isihasm. După asimilarea contemplării, a ascezei, a rugăciunii neîntrerupte ne lipim de iubirea de liniște.
Mergem neîntrerupt pe scara virtuților spunând ,, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul”.
Grigorie Palama ne spune: „ omul se unește cu Dumnezeu prin rugăciune....Puterea rugăciunii lucrează în mod minunat înălțând omul spre Dumnezeu și unindu-l cu El. Rugăciunea unește făpturile raționale cu Dumnezeu atunci când ajutată de adâncă evlavie ce arde patimile, se ridică deasupra acestora și a gândurilor stricăcioase; căci nu se poate uni cu Dumnezeu un cuget împatimit”14.
Isihasmul lucra pentru a se uni cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin despătimirea trupului. Apostolul Pavel spunea corintenilor „ trupul vostru este un templu al Duhului Sfânt care este în voi”( I Cor. VI, 19). Întreaga ființă umană participă la desavârșire. Însăși practicarea isihasmului presupunea o anumită poziție a corpului. Se stătea cu bărbia în piept privind în jos spre a ne aminti că suntem muritori și făcuți din pământ. Spiritul viu este cel ce rămâne după moartea noastră. Desăvârșirea lui devine țelul nostru principal.
Severa cumpătare care ținea de isihasm ne îndreaptă spre păzirea simțurilor și nealterarea lor prin patimi. Pomenirea numelui lui Iisus timp îndelungat aduce în mintea practicantului vederea slavei divine. Această cunoaștere apofatică ne ajută să-l vedem pe Dumnezeu neindentificându-l cu realitățile lumii materiale. Este vorba de starea paradisiacă armonioasă trăită de protopărinții noștri.
Vederea acestui subiect, isihasmul doar în punct teoretic ne poate îndepărta de esența omului, care este iubirea. Dezarmonia nu are ce căuta în jurul omului. Experiența isihastă aceasta ne învață.
Concluzionând, isihasmul ne invață că noi mai întâi trebuie să ne liniștim trupul. Apoi să avem parte de o liniște interioară, a sufletului. Spre a ajunge la cunoaștere trebuie să devenim ,, isihaști”. Rațiunea ne dă o anumită cunoaștere teoretică, însă nepracticând ceea ce cunoaștem nu ne putem desăvârși.
Meditațiile moderne care aduc ca argument isihasmul se pierd, rătăcindu-se în medii necunoscute. Se încearcă a suplini locul lăsat gol de izgonirea spiritualității cu tot felul de practici gnostice și ciudate.
BIBLIOGRAFIE:
1.Filocalia, Vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993
2.Kotsonis, Arh. Ioanikios, Pagini Filocalice 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău, 2003
3.Părinții Isihaști, Iubirea de Liniște, Intoducere și note de Antonio Rigo, trad. de Daniela Neagu și Mihaela Busuioc, Ed, Saeculum I.O., București, 2002
Note:
1. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, Vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2002, pag. 168-169
2. Nil Ascetul, Cuvânt Ascetic în Filocalia Vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, pag. 1933. Ibidem, pag. 193
4. Ibidem, pag. 194
5. Ibidem, pag. 195
6. Ibidem, pag. 200.
În capitolul VIII și în alte capitole Nil Ascetul ne vorbește despre fuga de lume, temă preponderentă la majoritatea asceților și a isihaștilor.
7.Ibidem, pag. 217. Ne amintim că și Aristotel în Protrepticul ne spune că înțelepciunea este cea mai mare virtute, dobândită tot prin practicarea virtuților.8. Ibidem, pag. 222-223
9. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, Vol. I, tra. De Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Harisma, București, 1993, pag. 414
10. Acestea reies din punctele 3-7 ale tratalui sus menționat.
11. Punctele 42-56.
12. Diadoh al Foticeii, idem, pag. 449
13. Ibidem, pag. 452
14. Sfântul Grigorie Palama, în Filocalia Vol. IV, pag. 132, apud. Ioanikios Kotsonis, Pagini Filocalice 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău. 2003, pag. 130.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu