Despre Minte (nefinalizat)

Termenul grecesc νους desemnează mintea sau o parte a trihotomiei sufletului omului. Concepția filosofică veche, cum se vede la Aristotel în lucrarea Despre Suflet desemnează partea superioară a sufletului, intelectul prin care se face dinstincția dintre adevăr și neadevăr.

Continuatori ai unei concepții platonice și aristotelice sau mai bine spus ai întregii filosofii antice grecești, bizantinii în lumina creștinismului au preluat această trihotomie. Dar în ce sens. Apostolul Pavel în Epistola a II-a către Tesaloniceni după o serie de îndemnuri le face urarea ca ,, Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în chip desăvârșit; și întreg vostru duh și suflet și trup să se păzească”( II Tes. 5, 23). De aici vedem că duhul și sufletul nu sunt două entități deosebite. Prin suflet în general se înțelege sediul afectelor, principiul vital, iar duhul, pneuma, partea superioară.

Termenul minte la într-o anumită măsură era sinonim cu rațiune sau dacă nu era doar o putere a minții. Acest nous desemnează facultatea de a gândi. În altă idee ar desemna inteligența practică. Însă intelectul vine din faptul că trupul și sufletul simt și transmit anumite semnale părții superioare a sufletului, al șaselea simț cum este numită în lucrarea lui Aristotel. Platon spunea că sufletul ne duce spre ideea de Unul, fiind principiul. Și atunci insemna oare că nous-ul ar desemna Ideea.

Nous-ul indentificat cu termenul latin ratione a captat și atenția scriitorilor bizantini. Se întrebau unii dintre ei ce parte sau ce rol joacă în mântuire. Aveau această întrebare ei fiind cu excelnță sub influența Sfintei Scripturi. Doreau să înțeleagă cum a ajuns acest termen în uzul lor. Știau din Geneză că Dumnezeu a creat omul din pământ și i-a dat viață prin suflare de viață, că toată creția a fost creată prin Cuvânt (Logos) din dragoste. Grigorie Palama în secolul XIV în urma controversei avute cu Varlaam de Calabria privind isihasmul atrăgea atenția că una e forma minții și altceva repezintă lucrarea ei.

Ne gândim la ce dorea să spună Grigorie Palama. Prin exercițiul ascetic se poate cunoaște Ființa și a vedea lumina taborică, arătată celor trei apostoli după relatarea taborică, atunci când Hristos și-a arătat slava Sa. Exercițiul isihast presupunea eliberarea de tot ce ne inconjoară, o anumită tehnică de rugăciune si nedezlipirea de rugăciunea neîncetată. Era vorba de ceva mai presus de minte. De altfel în Sfânta Scriptură se precizează că dumnezeirea este mai presus de minte, nu poate fi cuprinsă cu mintea. Astfel de precizări sunt și în Tradiție. Atunci Dumnezeu când ne-a dăruit mintea. Dacă este partea rațională, Adam a avut-o când a numit animalele după mărturia Genezei.

Totodată mintea e strâns legată de inimă. Iubirea de Dumnezeu se manifestă prima dată din inimă, apoi din ființa noastră și apoi din cugetul nostru. În teologia isihastă inima este prezentă ca sediu a ființei noastre. Ajungerea la starea taborică se datorează și prin practicarea rugăciunii inimii. Această iubire de liniște ce este isihasmul se realizeză prima dată prin ruperea de cugetare la cele pământești si doar prin contemplarea la cele înalte. Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează prin observarea ordinii și armoniei creației după cum se relatează la Romani 1, 20: ,, cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire”. Astfel mintea este prezentă în teologia răsăriteană mai ales prin rolul ei de a ne ghida corect. Nu este folosită excesiv pentru a conceptualiza totul, rămânând doar cu o scolastică stufoasă fără a avea simțirea și mișcarea generată prin trăirea și experiența rugăciunii.

În filosofia greacă mintea sau intelectul a fost termen cheie în scrierile lui Aristotel, Platon, Plotin. La acești filosofi pe lângă înțelesul dat se avea în vedere faptul că are și un înțeles metafizic și de origine divină.

Mintea este nematerială, se identifică cu ceea ce este gândit. Unifică toate celelalte diviziuni. Se ajută de facultatea senzorială pentru cunoaștere prin intermediul imaginii sau a celorlalte facultăți sufletești. Mintea este instrumentul prin care se poate înțelege tot.

În Phaidon, Platon ne spune că nous-ul a organizat Universul. Se observă că îi revine un rol important, pe lângă sorgintea lui divină, superioară omului. Aristotel vede iarăși în nous capacitatea de a face totul. Imaginea ajută extraordinar de mult mintea în această capacitate.

Plotin vede în nous ,, prima realitate” , principiu suprem a tot. Acest nous contemplă neîncetat ideea de Unul. Ființele umane nu trebuie să trăiască doar la nivelul de viață ci trebuie să se ridice la nivelul superior destinat din început.

Apariția creștinismului și mai ales sistematizarea lui schimbă puțin lucrurile privind acest termen. Am spus și mai sus câteva aspecte.

Scriitorii bizantini sau cei creștini cu exemplul lui Diadoh al Foticeii spun că locul unde se ascunde harul lui Dumnezeu este numit ori minte, ori inimă. Se observă încă o dată importanța minții. Mintea ne leagă de Dumnezeu prin cunoștiință și experință, prin meditarea și prezență Harului. Ne mai îndeamnă să ne curățim mintea de înșelăciuni spre a nu fi întinați, să nu ne dedăm grijilor lumești. O idee des întâlnită la părinții ascetici este aceia de ,, fugă de lume”. Retragerea aceasta din lume avea rolul dezlipirii minții de pământesc și transpunerea ei spre corecta menire a aceleia pentru meditație sau contemplarea dumnezeirii.

Sufletul curat ajută mintea să fie locul cel mai curat de judecată, prin iubirea lui Dumnezeu și a dreptății. Cuprins de duhul Scripturii acest scriitor iarăși ne dă sfatul că doar Duhul poate lumina mintea. O idee extrem de interesantă a lui Diadoh al Foticeii este ,, simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută” 1. În altă parte ne spune că doar ,, Duhul Sfânt poate să curățească mintea”2. Vorbim așadar de nevoia unei minți curate.

Ioan Damaschinul în Dogmatica și Logica ne spune că partea rațională conduce partea irațională prin însăși firea sa. 3 ,, Puterea rațională are două părți: una care nu ascultă de rațiune, adică nu se supune rațiunii, alta care ascultă și se supune rațiunii”4.

Puterii de cugetare după Ioan Damaschinul îi aparțin mai multe concepte: ,, judecățile, asentimentele, impulsurile spre acțiune, aversiunile și evitările acțiunii. În chip special îi aparțin înțelegerea celor spirituale, virtuțile, științele, principiile artelor, puterea de deliberare și puterea de alegere”5 .

Maxim Mărturisitorul spune: ,, mintea, străbătând dincolo de ființa lucrurilor, devine neînțelegătoare, intrând în contact cu Dumnezeu, care e mai presus de toată ființa, cunoștiința și înțelegerea”6. Astfel în antropologia maximiană mintea are puteri metafizice. Ne ridică spiritual, însă doar în unirea cu Dumnezeu. De fapt toți scriitorii bisericești spun aceasta nedespărțind-o de unirea cu harul divin sau energiile necreate cum e in cazul isihasmului.

Iară în alt loc afirmă : ,, simțirea trimite minții imaginea celor văzute, spre înțelegerea rațiunilor din lucruri, ca un organ ce servește minții să treacă spre cele inteligibile”7.

Origen ne vorbește despre ,, mintea lui Hristos”. Redau citatul urmând un punct de vedere: ,, Întrucât mulți din cei ce se declară mărturisitori ai lui Hristos nu sunt de aceiași părere nu numai în probleme mici și foarte mărunte, ci chiar și în acele mari și de primă importanță, cum sunt cele privitoare la Dumnezeu în general, ori la Însuși Domnul nostri Iisus Hristos și la Duhul Sfânt și nu numai la acestea, ci și la cele despre restul creaturilor, adică la domniile și la sfintele puteri cerești , de aceea pare de cea mai mare importanță să tragem mai întâi o linie sigură și să explicăm limpede regula de credință înainte de a vorbi despre alte lucruri. Într-adevăr, atunci când mulți greci și barbari făgăduiau adevărul, noi am renunțat să-l căutăm la cei care-l prezentau în păreri greșite, ajungând să credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și convingându-ne că de la El trebuie să învățăm adevărul, tot astfel și acum, întrucât mulți din cei ce cred că au în ei mintea lui Hristos, atunci când unii dintre ei văd lucrurile altfel decât le vedeau antecesorii lor din pricina tuturor acestor motive trebuie să păstrăm predania bisericească...”8.

Ce pot însemna aceste cuvinte? Parcurgând scrierile lui Origen putem observa că transpune pe alocuri niște idei nu tocmai conforme cu învățătura statornicită la sinoadele ecumenice. Din acest motiv el a fost condamnat la sinodul al V-lea ecumenic. Cunoscut hermeneut pe cale alegorică Origen aduce în discuție idei foarte periculoase ortodoxiei credințe. El la un moment dat spune că noi nu trebuie să ne închinăm lui Hristos, ci prin Hristos. Se referă la logos, cuvânt. Sfântul Pavel spune în a doua epistolă către Corinteni că Hristos este ,, înțepciunea lui Dumnezeu”. Mintea lui Hristos înseamnă așadar poate însăși adevărata cunoștiință a dumnezeirii, a absolutului, adevărului.

Observând aceste mărturii a evoluției nous-ului, ne punem în postura de a ne reconsidera poziția. Toate ideile în care apare ideea de nous, minte, intelect, încearcă să ne pună pe o cale rațională de cunoaștere. Însă nu totală. Nu ne dezlipește niciodată de natura lui divină. Este privit ori ca dar al zeilor, lucrare superioară a sufletului, insuși Logosul divin.

Revenind la Origen, el atrage atenția că cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu prin predania Bisericii, ajung să-l cunoască având ,, mintea lui Hristos”. Poate însemna starea primordială de curăție a omului, când avea după cum spune Geneza cunoștiința adevărată fără a se întina din pomul cunoștiinței binelui și răului. Se referă la revația primordială rămasă ontologic în om.

Ideile nu sunt îndepărtate la greci și bizantini, cei din urmă fiind continuatorii unei culturi puse bine la puct. Se păstrează acel caracter sacru al nous-ului. Este acceptată unanim că ne poate asigura desăvârșirea depinzând concret de cultivarea intelectuală, legătura cu Dumnezeu și grija față de corp.


Bibliografie:

1.Aristotel, Despre Suflet, trad. de N.I. Ștefănescu, Ed. Științifică, București, 1969

2.Origen, Scrieri Alese, în PSB 8, trad. Pr. Prof. Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucrești, 1982

3.Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001

4.Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia Vol. III, Ed. Humanitas, 2005

Note:
1.  Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, 1993, pag. 425
2. Ibidem, pag. 424
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001, pag. 85

4. Ibidem, pag. 85
5. Ibidem, pag. 91
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2005, pag. 38
7. Ibidem, pag. 38
8. Origen, Scrieri Alese, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982, pag. 37

Contemplație, Asceză, Rugăciune, Isihasm



În ultima parte a existenței Imperiului Bizantin apare o nouă dogmă. De fapt este impropriu spus nouă doctrină, mai bine spus se statornicește dogmatic și în cadru organizat, doctrina privind isihasmul.

Cuvântul ήσυχία, hesychia, înseamnă liniște, contemplație. Chiar în manifestul lui Varlaam de Calabria se dă mărturia că se trăia în hesychia adică în liniște. Vom puncta în continuare câteva aspecte a acestei doctrine ajunse fundamentale pentru spiritualitatea răsăriteană foarte bogată însă necunoscută și totodată umbrită de tot felul de doctrine străine și sincretiste periculoase.

Nu pot trata acest subiect fără a trec puțin în revistă istoricul controversei isihaste din secolul XIV. Acest mod de viață a fost practicat de călugării din Muntele Athos sub inflența scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul din secolul V. Isihasmul consta în retragerea în singurătate și prin concentrarea gândurilor la rugăciune, își ridicau simțurile mai presus de percepție și prin contemplare continuă reușeau să vadă lumina necreată dumnezeiască cea arătată pe Muntele Taborului atunci când Hristos s-a schimbat la față.

Teoreticianul și teologul acestei doctrine a fost Grigorie Palama care a trăit în Athos unde a și practicat isihasmul. Grigorie Palama spunea că este posibil să vezi această lumină taborică a dumnezeiri, necreată și incoruptibilă, deoarece ea este numai o lucrare, energie și putere, emanată din ființa lui Dumnezeu, fără a fi identică cu ființa dumnezeiască. Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor. Totodată se face diferența între ființa dumnezeiască și puterile ( δύναμίς) și energia (ένέργεια) care emană din ea și Dumnezeu Se descoperă oamnenilor. În Apus Toma d'Aquino învăța că între ființa lui Dumnezeu și energiile Sale, care sunt create, nu există vreo deosebire, și acest lucru face imposibil îndumnezeirea omului1.

Împotriva isihasmului s-au ridicat mai mulți dintre care amintim pe: Varlaam de Calabria, Grigorie Achindios, Grigorie și Nichifor Gregoras, Dimitrie Kydones.

Susținători și adepți ai isihasmului au fost: Grigorie Palama, Nil Cabasila, Grigorie Sinaitul, Simeon al Tesalonicului, iar noi ne bucurăm că am avut și pe teritoriul nostru în persoana lui Paisie de la Neamț, însă mai târziu de secolul XIV, în XVIII. Dar mai mult ca sigur că isihasmul a fost prezent dintru începuturi pe teritoriul nostr și în spiritualiatea românească ortodoxă.

Termenul asceză desemnează în general înfrânarea, abținerea de la unele plăceri sau de la îndestulare. Aici avem o mulțime de autori care au scris din experiență despre ascetism precum: Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul și alții.

După cum am spus și mai sus asceza este strâns legată de isihasm.

Voi trata inițial tema ascezei la Nil Ascetul și la Diadoh al Foticeii.

Dintru începutul scrierilor sale ascetice Nil Ascetul ne spune că mulți oameni dintre elini si iudei s-au îndeletnicit cu filosofia, dar numai ucenicii lui Hristos „ au râvnit adevărata înțelepciune; deoarece numai ei au avut învățător înțelepciunea însăși, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de îndeletniciri”2. Reiese fără echivoc faptul că țelul ascezei este deprinderea cu înțelepciunea în persoana lui Hristos. Pentru toți scriitorii bizantini și cei bisericești Hristos este ,, înțelepciunea lui Dumnezeu”, la fel cum mărturisește și apostolul Pavel.

În cuvântul ascetic al scriitorului își face apariția o definiție a filosofului ,, filosoful trebuie să fie înainte de toate liber și mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint și stricător de case”3.

Interesant însă faptul că acest scriitor menționează despre filosofie într-o scriere care după părerea multora, mai ales a unor filosofi speculatori nu ar avea ce căuta aici, mai ales pus în contextul unui text tratat ca fiind mai mult legat de ortodoxie și nu de cultivarea valorilor morale autentice. Prin trăirea în Dumnezeu, autorul ne spune că putem ajunge la cunoașterea Lui și totodată a creației4. Apare în continuare o definiție a filosofiei „ filosofia este împreunarea bunelor moravuri, cu cunoștiința despre Cel ce este. Din aceasta au căzut și iudeii și elinii, respingând înțelepciunea venită din cer și încercând să filosofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta și cu cuvântul, adevărata filosofie”5.

Asceza adevărată nu trebuie să poarte grijă de cele de pe pământ, de agonisirea de averi, de sporirea averilor și de a plăcerilor vieții noastre. Mai spune scriitorul că adevărata asceză se poate realiza în mediul retras, în cadrul organizat al monahismului sau în retragerea în pustie6.

Practicarea ascezei și a filosofiei adevărate este virtutea veritabilă7. Este mai presus de orice bogăție lumească. Nici slava primită de la oameni nu este de folos unui ascet. Se aseamănă fariseilor din lumea mozaică, care erau doar de fațadă și predicau învățături care nu erau crezute nici de ei. Ascetul trebuie să se lupte cu patimile și cu multă trezvie să ia aminte la ce i se întâmplă ca apoi să poată relata și altor asceți spre a lua seama la ce îi așteaptă. Războiul împotriva patimilor constituie o altă temă răspândită a asceților care văd în acest război eliberare și detașarea de cele vremelnice spre a ajunge la înțelepciunea veșnică. Mintea ascetului trebuie îndreptată spre meditație și comtemplare. Cine gustă acestea poate ajunge la liniștea cuvenită, rod al lor, mergând spre cele înalte8.

Nil Ascetul ne mai arată că urmând exemplul sfinților putem ajunge la desăvârșire. Modelul sfinților este strâns legat de chestiunea urmării exemplului hristic. Concluzionând cuvintelor autorului, vedem la fel ca și la Aristotel că este prezent mesajul că ideea cunoscută dă forma minții care dă și forma lucrurilor văzute și cunoscute.

Diadoh al Foticeii este un scriitor care prin practicarea vieții spirituale contemplative ne-a lăsat o operă foarte importantă pentru creșterea noastră spirituală.

Încă din prologul scrierii sale Cuvânt Ascetic ne îndeamnă: „ fraților, oricărei contemplări duhovnicești să-i premeargă credința, nădejdea și dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învață să socotim bunătățile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuși de bunătățile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simțire a minții urma Celui nevăzut”9. În stânsă legătură cu contemplarea observăm că sunt alăturate virtuțile cardinale creștine.

Omul se face bun prin cultivarea modurilor de viețuire prin modelul arhetipului omului în persoana Logosului divin. De altfel întărește această afirmație prin reamintirea episodului biblic când Dumnezeu crează omul după imaginea și asemănarea Sa. Cunoștiința adevărată stă în modul cum deosebim binele de rău. Simțirea minții se umple de siguranță prin lucrarea dragostei prin cuvântul duhovnicesc sau spiritual10.

Vorbește totodată de darurile dumnezeiești ce vin prin Duhul Sfânt care sunt în mod special înțelepciunea și cunoștiința. În continuare vorbește despre unele facultăți ale sufletului care sunt sau nu favorabile contemplației.

Iubirea aproapelui și de Dumnezeu constituie un pion de necontestat în opera contemplației. Ne apropie de sensul sensurilor vieții noastre, astfel încât de detașăm de starea egoistă și nu mai trăim pentru noi ci pentru semen și Divinitate. Avem însă o piedică în prezența răului prin Satana care caută să ne deszlipească de normal, aruncându-ne într-un egoism acerb, uitând astfel menirea noastră. Mintea noastră, ca parte a sufletului tripartid, dacă o curățim prin asceză o putem ridica la rangul menit. Curătia minții se face numai prin contemplare și asceză prin lumina dumnezeiască.

Înfrânarea trebuie să o avem că si călăuză în mișcarea inimii spre divin, iar atunci când sufletul se va despărți de trup nu va regreta că va pierde vreo plăcere pământească11. ,, Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-și și încălzindu-și sufletul cu înseși cuvintele lui Dumnezeu, dobândește nepătimirea în măsură potrivită..... Iar mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin experiența cu lucrul, se ridică mai presus de patimi”12. Chipul sau imaginea lui Dumnezeu în om este ,, prin mișcarea cugetătoare ( mintală) a sufletului13.

În finalul tratatului scriitorul ne îndeamnă să avem grijă de starea noastră când contemplăm, de simțirea sufletului și mai ales de gradul nostru de pătimire.

Ajungem în sfârșit la isihasm. După asimilarea contemplării, a ascezei, a rugăciunii neîntrerupte ne lipim de iubirea de liniște.

Mergem neîntrerupt pe scara virtuților spunând ,, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul”.

Grigorie Palama ne spune: „ omul se unește cu Dumnezeu prin rugăciune....Puterea rugăciunii lucrează în mod minunat înălțând omul spre Dumnezeu și unindu-l cu El. Rugăciunea unește făpturile raționale cu Dumnezeu atunci când ajutată de adâncă evlavie ce arde patimile, se ridică deasupra acestora și a gândurilor stricăcioase; căci nu se poate uni cu Dumnezeu un cuget împatimit”14.

Isihasmul lucra pentru a se uni cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin despătimirea trupului. Apostolul Pavel spunea corintenilor „ trupul vostru este un templu al Duhului Sfânt care este în voi”( I Cor. VI, 19). Întreaga ființă umană participă la desavârșire. Însăși practicarea isihasmului presupunea o anumită poziție a corpului. Se stătea cu bărbia în piept privind în jos spre a ne aminti că suntem muritori și făcuți din pământ. Spiritul viu este cel ce rămâne după moartea noastră. Desăvârșirea lui devine țelul nostru principal.

Severa cumpătare care ținea de isihasm ne îndreaptă spre păzirea simțurilor și nealterarea lor prin patimi. Pomenirea numelui lui Iisus timp îndelungat aduce în mintea practicantului vederea slavei divine. Această cunoaștere apofatică ne ajută să-l vedem pe Dumnezeu neindentificându-l cu realitățile lumii materiale. Este vorba de starea paradisiacă armonioasă trăită de protopărinții noștri.

Vederea acestui subiect, isihasmul doar în punct teoretic ne poate îndepărta de esența omului, care este iubirea. Dezarmonia nu are ce căuta în jurul omului. Experiența isihastă aceasta ne învață.

Concluzionând, isihasmul ne invață că noi mai întâi trebuie să ne liniștim trupul. Apoi să avem parte de o liniște interioară, a sufletului. Spre a ajunge la cunoaștere trebuie să devenim ,, isihaști”. Rațiunea ne dă o anumită cunoaștere teoretică, însă nepracticând ceea ce cunoaștem nu ne putem desăvârși.

Meditațiile moderne care aduc ca argument isihasmul se pierd, rătăcindu-se în medii necunoscute. Se încearcă a suplini locul lăsat gol de izgonirea spiritualității cu tot felul de practici gnostice și ciudate.


BIBLIOGRAFIE:

1.Filocalia, Vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993

2.Kotsonis, Arh. Ioanikios, Pagini Filocalice 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău, 2003

3.Părinții Isihaști, Iubirea de Liniște, Intoducere și note de Antonio Rigo, trad. de Daniela Neagu și Mihaela Busuioc, Ed, Saeculum I.O., București, 2002

Note:

1. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, Vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2002, pag. 168-169

 2. Nil Ascetul, Cuvânt Ascetic în Filocalia Vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, pag. 193
3. Ibidem, pag. 193
4. Ibidem, pag. 194
5. Ibidem, pag. 195
6. Ibidem, pag. 200. 

În capitolul VIII și în alte capitole Nil Ascetul ne vorbește despre fuga de lume, temă preponderentă la majoritatea asceților și a isihaștilor.

7.Ibidem, pag. 217. Ne amintim că și Aristotel în Protrepticul ne spune că înțelepciunea este cea mai mare virtute, dobândită tot prin practicarea virtuților.
8. Ibidem, pag. 222-223
9.  Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, Vol. I, tra. De Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Harisma, București, 1993, pag. 414
10.  Acestea reies din punctele 3-7 ale tratalui sus menționat.
11.  Punctele 42-56.
12.  Diadoh al Foticeii, idem, pag. 449
13. Ibidem, pag. 452
14.  Sfântul Grigorie Palama, în Filocalia Vol. IV, pag. 132, apud. Ioanikios Kotsonis, Pagini Filocalice 1-3, Ed. Bunavestire, Bacău. 2003, pag. 130.

„ Filosofia este împreunarea bunelor moravuri, cu cunoștiința despre Cel ce este. Din aceasta au căzut și iudeii și elinii, respingând înțelepciunea venită din cer și încercând să filosofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta și cu cuvântul, adevărata filosofie.”

” Filosoful trebuie să fie înainte de toate liber și mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint și stricător de case.”

Nil Ascetul

the second episode

În primul rând mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos. în fiecare zi am parte de experințe foarte plăcute alături de prieteni sau interlocutori ai mei. într`o discuție deloc organizată ai șansa de a descoperii sentimetele trăite de partenerul de dialog. experiența poate fi mistică, după spusele cuiva. de ce ? descoperi imensitatea Universului cuprins la un moment în ce... în univers... interesant... contopirea ideilor expuse; învămășeala ideilor; lipsa discursului coerent, toate acestea nu există în cadrul unui grup de oameni întâlniți să se simtă bine. avem ocazia de a învăța gratuit, de a trăi imaginar experiența altora... încă ceva... ajungem la o ,, microuniversitate”...

meditație la un pahar aproape plin de bere........

ok, recunosc... acum e a doua oară când încerc să scriu ceva... urmează destănuirea... sunt o persoană ciudată. probabil că același gând îl are fiecare om. am rănit niște persoane; continui să le rănesc și voi continua. în aceată vară am trecut prin multe trăiri intersante. am cunoscut iubirea lui Dumnezeu; am cunoscut iubirea sinceră a unor oameni; am cunoscut prietenia. da... prima dată în viața mea am fost sincer în fața unei persoane iubite. omul e măcinat de egoism. am descoperit egoismul din iubire. nu e forțată ideea. așa simt. mă gândeam într`o zi la filosofii antichității cum erau oameni integrii și`și dedicau viața pentru înțelepciune, pentru un crez. așa au fost și martirii... așa sunt cei ce`și dedică viața unui crez. mă gândesc la monahii zilelor noastre care`și petrec viața nu pentru ei, ci pentru noi. Cioran la un moment în Lacrimi și sfinți, pune chestiunea astfel: dacă noi nu am trebuii să fim geloși pe Hristos din cauza faptului că mulți își închină fecioria. dar aici e cu totul alt subiect. nu știu ce`mi venii acum. am început destănuirea online:))