În prologul Cărții întâi Aristotel ne argumentează faptul că dacă avem știința ca îndeletnicire frumoasă și respectată atunci ,, cercetarea despre suflet” să primeze . Cunoașterea despre suflet contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului, dar mai ales la cunoașterea naturii, sufletul fiind principiul viețuitoarelor.
Conturează mai apoi ideea că una dintre cele mai grele străduințe este aceia să ne formăm o încredințare despre el, prin cunoașterea firii și a naturii sale.
Se cere așadar o anumită metodă care însă întâmpină greutățile ei, după cum fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite.
Aristotel își propune să observe dacă sufletul este divizibil sau indivizibil, dacă orice suflet este de aceiași specie sau nu, fie om, fie animal, dacă sufletele sunt mai multe, sau numai părțile sale.
Dacă se procedează la cunoașterea sufletului prin analiza lucrărilor sale este necesar ca întâi să-i aflăm esența.
Esența unui lucru fiind principiul oricărei demonstrații. Încă niște factori ce necesită studiu pentru a ne desluși ce este sufletul sunt afecțiunile sufletului, care ele însele nu operează fără corp.
O afecțiune ce este prezentă în cel mai înalt grad în suflet este cugetarea, însă nici aceasta nu poate exista fără corp.
În următoarea parte a primei cărți, Aristotel ne prezintă doctrine ale înaintașilor săi, făcându-le și critici.
Aflăm astfel că Democrit afirma că sufletul este un fel de foc și căldură. Leucip la fel. Aceasta o afirmau cei doi având convingerea că ceva ce nu se mișcă, nu poate pune altceva în mișcare. Totodată ei mărturisesc că factorul determinant al viețuirii este respirația. Se afirmă că mișcarea atomilor produce viața. La fel spun și pitagoreicii. Ei precizează că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar că sufletul este factorul ce le pune în mișcare.
Platon în Timaios consideră la fel că sufletul constă din elemente. Intelectul ca parte a sufletului reprezintă ideea de Unul, viețuitorul purcezând din însăși Ideea Unului.
Anaxagoras afirmă că sufletul este deosebit de Intelect, însă le tratează ca pe o singură natură, Intelectul fiind deasupra.
Thales spunea că sufletul este o forță, cu exemplul că și magnetul ar avea suflet deoarece atrage fierul.
Heraclit afirma că principiul este suflet, deoarece este primul și din el pornesc toate celelalte.
Alcmaion susține nemurirea sufletului deoarece el le mișcă pe toate. Hippon consideră că sufletul ar fi apă, deoarece orice germinare are nevoie de apă. Critias susținea că sufletul este sânge.
Aristotel spre finalul acestei părți concluzionează prin faptul că toți definesc sufletul după trei caractere: mișcarea, simțirea, necorporabilitatea.
În continuarea tratatului filosoful analizează aceste caractere.
Imediat filosoful afirmă că sufletul este o specie de armonie.
În cartea a doua Aristotel, după analiza doctrinelor tradiționale asupra sufletului începe definirea sufletului din perspectiva sa.
Astfel, în general sufletul este o substanță, esență pentru corp.
,, Sufletul este deci cu necesitate o substanță în sensul de specie a unui corp natural care are viața ca potență” afirmă Aristotel.
Astfel în concepția aristotelică sufletul este cauză și princpiu al corpului viu. În altă idee, sufletul este cauza și principiul viețuitoarelor și a tot ce există ca potență. Devine așadar cauză și scop final. Toate corpurile naturale sunt organe ale sufletului, existând în vederea sufletului. Scopul existenței se distinge în scop ultim și scop pentr ceva.
Aristotel atrage atentia ca însuflețitul nu poate exista dacă e lipsit de hrană. Orice vietate se bucură când se hrănește deoarece știe că va trăi. Hrana contribuie la însuflețire.
Spunem așadar că sufletul este privit ca principiu vital, el asigurându-ne viața și reproducerea. Este de asemenea și principiu senzorial. Noi simțim ceva, datorită facultății sufletului de a simți. O altă facultate este aceia legată de principiu intelectual.
În continuarea cărții a doua, Aristotel vorbește despre cele cinci simțuri: despre văz, sunet și auz, miros, gust și pipăit și despre relațiile între organele senzoriale și modul lor de funcționare.
În cartea a treia filosoful ne vorbește că pe lângă cele simțuri mai sus enumerate mai există un al șaselea simț. Această parte a sufletului are rolul de a fi îndreptată spre o cunoaștere teoretică și practică. Se numește gândirea. Are ca lucrare cunoașterea indivizibilului. În acest loc poate sta adevărul și neadevărul, are loc sinteza cunoștiințelor.
Totodată se face dinstinctția dintre facultățile senzoriale și intelect. Intelectul este simplu, neafectat, deoarece fiind un lucru nematerial se identifică cu ceea ce este gâmdit. Intelectul este cel care unifică diferite diviziuni, divizibilul și indivizibilul, lungimea.
Imaginea reprezintă pentru suflet o senzație fiindcă sufletul nu gândește deloc în lipsa ei.
Sufletul, concluzionând filosoful, cuprinde în el toate realitățile ca obiecte de simțire sau obiecte inteligile.
Sufletul reprezintă instrumentul prin care se poate înțelege tot.
Aristotel
Despre Suflet
trad. N. I. Ștefănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu