una tristă...:((

Îndepărtare



Încet te îndepărtezi de mine
Lăsându-mă în spate.
Întoarce-te spre mine
Privește-mă! Întoarce-te!

Pleci cu teama de mai bine,
Lăsându-mă în urmă.
Eu te privesc, te aștept.
Întoarce-te! Privește-mă!

Inima plânge,
Ochii mei sunt plini de lacrimi de sânge.
Inima-mi plânge,
Cu lacrimi de sânge.

Ajung să strig, te implor să te întorci.
Un strigăt mut ce nu mi te aduce înapoi,
Întoarce-te! Privește-mă!
Nu mă părăsi căci pier!

Eseu despre Opera de Artă

Ce poate fi opera de artă? Ne punem întrebarea aceasta ori de câte ori suntem în fața unei opere de artă. Sună forțată propoziţia de mai sus, însă, sincer de multe ori mi-am pus această întrebare.
Am întrebat o dată un artist: Ce este opera de artă?. Mi-a răspuns: Eeee... opera de artă e ceva grandios, e mult de spus la această întrebare. Nu știe mai nimeni ce e o operă de artă. Sincer nu am aflat mai mult decât știam. Așadar am să încerc pe baza lecturilor mele să încerc să-mi dau o părere despre opera de artă.
În primul rând opera de artă e legată de frumos și iubire. Voi începe prin analiza kalos-ului și a eros-ului. De ce eros și nu agape? Cred că artistul are o relație personală cu opera sa, iși împărtășește emoțiile prin acțiunea sa creatoare. Frumosul și iubirea se întrepătrund în creațiile sale. Atunci când stai în preajma unui artist simți armonia ce te învăluie când coboară mâna cu pensula pe pânză într-o dulce simfonie a culorilor. Observi imediat cum o linie devine sentiment, trăire tragică, moarte, iubire, viață.
Așadar opera de artă este ceva frumos. Dar cum rămâne cu acel lucru grotesc care e numit de unii artă. Filosofic opera de artă este ceva ce ne ajută să străbatem transcendentul și să ne ridicăm spre absolut.
Spre acest lucru ne ajută în mod special imaginea. Însă și celelalte simțuri ne ajută. De exemplul muzica este artă. Aristotel spunea undeva că muzica este exprimarea sentimentului. Filosofia este o artă, de fapt arta artelor, opera de artă fiind cugetarea filosofilor, filosofi artiști. O idee puțin cam forțată, însă verosimilă.
În istorie există chiar și o disciplină, istoria artei, în filosofie estetică sau filosofia artei. Există artă religioasă. Este prezentă peste tot. Se vorbește de arte marțiale, arta discursului, arta de a cucerii.
În cadrul istoriei artei, există o împărțire a operelor de artă pe curente, genuri și perioade istorice. Un popor are o artă aparte. Există artă populară, opere de artă populară sau comnună, opere de artă culte.
Spuneam mai sus că un element al operei de artă este frumosul. Heidegger în Originea operei de artă spune că: „ frumusețea este o modalitatea în care adevărul ființează ca neascundere”. Astfel adevărul iese la iveală prin frumos. De aceea avem nevoie de opera de artă.
Însă ajungem la o problemă. Dacă doar prin frumos adevărul iese la iveală, ce facem, cum ne dăm seama de frumos ca să nu ne înșelăm.
Dar ce este arta?
Arta este o experință a unui creator spre o operă de artă. Există artă vizuală în pictură, desen, sculptură, imprimate și arte decorative, fotografie și instalații. Aceste arte pot avea menirea de a fi simplu doar cu scop estetic sau pot fi și utilitare.
Mai există artă abstractă sau nonobiectivă sau artă nonreprezentațională. Aceasta a apărut când a fost abandonată concepția cum că arta este imitația naturii.
Arta brută este un produs al persoanelor din afara mediului artistic consacrat.
În această epocă avem parte de arta computerizată. Aceasta este manifestată prin prelucrarea diferitelor imagini pe computer în diverse programe pentru a le finaliza. Se folosesc instrumente cum ar fi soft, camere digitale, scanere, creioane digitale, tăblițe electronice.
La începutul secolului XX apare arta conceptuală care se definește prin faptul că conceptul artistic este mai important decât produsul finit. Scopul este de a atrage atenția asupra ideilor pe care arta le exprimă.
O subdiviziune a artelor plastice este arta grafică care include orice formă de expresie artistică vizuală pe suprafețe plane.
Cei care resping educația artistică formală au creat arta naivă. E ste bogată în detalii, se folosesc culori strălucitoare.
Arta populară este folosită la toate civilizațiile. Este forma de manifestare a țăranilor, artiștii populari fără studii de specialitate. Reflectă elemente ale culturii tradiționale. Personal mi se pare cea mai pură artă.
Din cele mai vechi timpuri ne-a rămas arta rupestră. Omul începuturilor a realizat desene pe piatră sau unele sculpturi, gravuri. Arta preistorică a jucat un rol foarte important în religia oamenilor din acea perioadă.
Începând cu anii 1920 se conturează Art Deco sau stilul modern. Este o mișcare în arta și arhitectură. Se manifestă ca o admirație pentru modernitate.
Artele decorative se ocupă cu aranjarea estetică a lucrurilor utile pentru noi.
Mai sus menționam de arte marțiale. Sunt tehnici de luptă și de autoapărare practicate ca sport.
Enumerarea artelor este necesară pentru a vedea ce reprezintă fiecare și totodată pentru a vedea utilitatea pentru propășirea spirituală a omului.
Opera de artă poate fi chiar un moment din viața noastră, o mișcare în jurul nostru sau doar simplul fapt de a admirare a naturii. Simțim câteodată că o operă de artă consacrată nu trezește în noi nimic, pe când un lucru simplu ne face sa tresărim și poate chiar de avea parte de o revelație.
Însăși creația are nevoie de o finalitatea. Se crează ceva spre ceva. Intersant e faptul că inspirația creatorului spre opera de artă vine din lucrurile obișnuite care sunt apoi însoțite într-o lume a ideilor absolute. Frumosul creatorului ca inspirație este văzut doar de contemplatori ai operei de artă. Mesajul trasmis de o operă de artă este diferit de la spirit la spirit.
Umberto Eco în Opera deschisă încearcă să ne explice prin raționamente logice sensul ei. O idee ce mi-a atras atenția e următoarea. Este posibil ca în procesul de creare artistul să nu realizeze dintru început ce și-a propus. De exemplu dacă cineva începe să construiască un castel de nisip nu știe de la început cum va arăta deoarece finalizarea lui ține de încă o serie de variabile.
Încă o idee a esteticianului italian este aceea că foarte mult, poate în cea mai mare măsură contează hotărârea artistului de a crea.
Opera de artă constituie atât o îndrumare pedagogică cât și un îndemn spre meditație după Umberto Eco. Această idee este preluată parcă din concepțiile lui Kant în sensul că o aperă de artă armonie a universului, ideal al frumosului.
În antichitate filosofii, în special Platon pun în legătură opera de artă cu mythos-ul și logos-ul. Se încerca prin mijlocirea artei să se ajungă la esența umană. Putem concluziona că opera de artă ar putea reprezenta și încercarea de a ne descoperi adevăratele origini și valori.
Arta oratorică la fel în antichitate era la mare cinste. Oratorul avea menirea de a vorbi despre te miri ce și să convingă auditoriul. Erau școli speciale și abia după o pregătire de lungă durată ajungeau să fie lăsați să practice retorica.
Platon considera că opera de artă nu e făcută din exactități pe care să le regăsești științific, ci din urma Ideii. Frumosul poate fi explicat, opera de artă sau creația în general nu. Fiecare operă de artă are o Idee, însă nu se știe dacă toate pot avea aceiași Idee.
Pentru Platon orice lucru este frumos dacă este folosit în scopul creării sale. Ne putem da seama de o trăsătură a operei de artă, adecvația. Mai apoi frumosul trebuie să inducă plăcere, așa că opera de artă trebuie să inducă privitorului o stare asemănătoare.
Tudor Vianu în Tezele unei filosofii a operei ne spune că orice osteneală poartă numele de operă. Opera de artă este o osteneală de a face ceva frumos. Totodată opera este produsul muncii, un rezultat al ei mai afirmă filosoful.
Opera aceasta ca produs are o realitate concretă și relativ durabilă după Vianu. Opera există în deplină legătură cu creatorul ei. Opera apare atunci când creatorul simte că a trecut o barieră și nu mai poate adăugă nimic. Opera, produsul finalul este atins conformând un material.
Materialul depinde de natura creatorului. Pictorul folosește culori, pânze; filosoful cugetări si exemplele pot continua. Operele omenești se înlănțuie cu natura, dar în același și opunându-se. Orice operă este supraadăugată naturii.
În actul de creație cunoașterea apare ca parte constitutivă. Creatorul își concentrează toate simțurile spre a realiza ceva extraordinar ca ajutor și pedagog spre ceva. În fața operei de artă cunoașterea este văzută ca o contemplare.
Concluzionând, opera este expresia artistului. Este o cale de cunoaștere. Este și o cale spre a ajunge la arhetip.

Bibliografie:
1.Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane, trad. Cornel Mihai Ionescu, Ed. Paralela 45, București, 2002
2.Vianu, Tudor, Tezele unei filosofii a operei, Ed. Univers, București, 1999
3.Enciclopedia Universală Britannica, Vol. I, Ed. Litera, București, 2010

Despre Suflet, Aristotel

În prologul Cărții întâi Aristotel ne argumentează faptul că dacă avem știința ca îndeletnicire frumoasă și respectată atunci ,, cercetarea despre suflet” să primeze . Cunoașterea despre suflet contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului, dar mai ales la cunoașterea naturii, sufletul fiind principiul viețuitoarelor.
Conturează mai apoi ideea că una dintre cele mai grele străduințe este aceia să ne formăm o încredințare despre el, prin cunoașterea firii și a naturii sale.
Se cere așadar o anumită metodă care însă întâmpină greutățile ei, după cum fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite.
Aristotel își propune să observe dacă sufletul este divizibil sau indivizibil, dacă orice suflet este de aceiași specie sau nu, fie om, fie animal, dacă sufletele sunt mai multe, sau numai părțile sale.
Dacă se procedează la cunoașterea sufletului prin analiza lucrărilor sale este necesar ca întâi să-i aflăm esența.
Esența unui lucru fiind principiul oricărei demonstrații. Încă niște factori ce necesită studiu pentru a ne desluși ce este sufletul sunt afecțiunile sufletului, care ele însele nu operează fără corp.
O afecțiune ce este prezentă în cel mai înalt grad în suflet este cugetarea, însă nici aceasta nu poate exista fără corp.
În următoarea parte a primei cărți, Aristotel ne prezintă doctrine ale înaintașilor săi, făcându-le și critici.
Aflăm astfel că Democrit afirma că sufletul este un fel de foc și căldură. Leucip la fel. Aceasta o afirmau cei doi având convingerea că ceva ce nu se mișcă, nu poate pune altceva în mișcare. Totodată ei mărturisesc că factorul determinant al viețuirii este respirația. Se afirmă că mișcarea atomilor produce viața. La fel spun și pitagoreicii. Ei precizează că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar că sufletul este factorul ce le pune în mișcare.
Platon în Timaios consideră la fel că sufletul constă din elemente. Intelectul ca parte a sufletului reprezintă ideea de Unul, viețuitorul purcezând din însăși Ideea Unului.
Anaxagoras afirmă că sufletul este deosebit de Intelect, însă le tratează ca pe o singură natură, Intelectul fiind deasupra.
Thales spunea că sufletul este o forță, cu exemplul că și magnetul ar avea suflet deoarece atrage fierul.
Heraclit afirma că principiul este suflet, deoarece este primul și din el pornesc toate celelalte.
Alcmaion susține nemurirea sufletului deoarece el le mișcă pe toate. Hippon consideră că sufletul ar fi apă, deoarece orice germinare are nevoie de apă. Critias susținea că sufletul este sânge.
Aristotel spre finalul acestei părți concluzionează prin faptul că toți definesc sufletul după trei caractere: mișcarea, simțirea, necorporabilitatea.
În continuarea tratatului filosoful analizează aceste caractere.
Imediat filosoful afirmă că sufletul este o specie de armonie.
În cartea a doua Aristotel, după analiza doctrinelor tradiționale asupra sufletului începe definirea sufletului din perspectiva sa.
Astfel, în general sufletul este o substanță, esență pentru corp.
,, Sufletul este deci cu necesitate o substanță în sensul de specie a unui corp natural care are viața ca potență” afirmă Aristotel.
Astfel în concepția aristotelică sufletul este cauză și princpiu al corpului viu. În altă idee, sufletul este cauza și principiul viețuitoarelor și a tot ce există ca potență. Devine așadar cauză și scop final. Toate corpurile naturale sunt organe ale sufletului, existând în vederea sufletului. Scopul existenței se distinge în scop ultim și scop pentr ceva.
Aristotel atrage atentia ca însuflețitul nu poate exista dacă e lipsit de hrană. Orice vietate se bucură când se hrănește deoarece știe că va trăi. Hrana contribuie la însuflețire.
Spunem așadar că sufletul este privit ca principiu vital, el asigurându-ne viața și reproducerea. Este de asemenea și principiu senzorial. Noi simțim ceva, datorită facultății sufletului de a simți. O altă facultate este aceia legată de principiu intelectual.
În continuarea cărții a doua, Aristotel vorbește despre cele cinci simțuri: despre văz, sunet și auz, miros, gust și pipăit și despre relațiile între organele senzoriale și modul lor de funcționare.
În cartea a treia filosoful ne vorbește că pe lângă cele simțuri mai sus enumerate mai există un al șaselea simț. Această parte a sufletului are rolul de a fi îndreptată spre o cunoaștere teoretică și practică. Se numește gândirea. Are ca lucrare cunoașterea indivizibilului. În acest loc poate sta adevărul și neadevărul, are loc sinteza cunoștiințelor.
Totodată se face dinstinctția dintre facultățile senzoriale și intelect. Intelectul este simplu, neafectat, deoarece fiind un lucru nematerial se identifică cu ceea ce este gâmdit. Intelectul este cel care unifică diferite diviziuni, divizibilul și indivizibilul, lungimea.
Imaginea reprezintă pentru suflet o senzație fiindcă sufletul nu gândește deloc în lipsa ei.
Sufletul, concluzionând filosoful, cuprinde în el toate realitățile ca obiecte de simțire sau obiecte inteligile.
Sufletul reprezintă instrumentul prin care se poate înțelege tot.





Aristotel
Despre Suflet
trad. N. I. Ștefănescu

Liniște

De fiecare dată când apari
Îmi luminezi existența.
Ești foc pentru sufletul meu,
Hrană pentru viața mea.

Te văd peste tot, în tot
Ești suprema mea dorință.
Ajung să te visez fără să adorm.
Ajung lângă tine fără a mă mișca.

O singură atingere și tresalt,
Un singur sărut.
Te port în inimă mereu.

Iubirea ta e mișcare a vieții
Hrană și foc ce pătrund în ființa-mi.
Îți regăsesc privirea și mă liniștesc.
Te iubesc.

Depărtare

Draga mea,

Mă îndrept spre tine
Ca într-o visare.
Te cuprind deja în minte
Te simt în îmbrățișare.

Te zăresc, deși sunt departe,
Zărirea e în îndepărtare.
Mă apropii și te ating
Te sărut, ești o floare.

Ochii tăi deslușesc umbra mea,
O umbră muritoare.
O transformăm în umbră nepieritoare
Prin apropierea de depărtare.

meditație

Omul e o chestie complicată. De ce chestie și nu ființă? Simplu. E cam greu să fii OM. Ne-am cam robotizat.
Îmi amintesc un episod al unui serial de desene animate când motanul inghite un dispozitiv și ajunge să fie sub controlul robotului său.
În prezent așa suntem și noi. Nu ne îngrijim de suflet, de intelect, ci atenția noastră este îndreptată spre noutățile tehnologice.
Un personaj afirma că noi existăm datorită științei. Personal cred și știu că nu are dreptate. Nu e o afirmație validă, însă sunt oamnei care au luat-o drept ,, modus vivendi”.
Important pentru noi e să ne învățăm a ne cunoaște, a ne spori cunoașterea, a ne îngriji de trup ca locaș al sufletului. Să ne concentrăm asupra vieții armonioase alături de semenii noștri.
Am simțit uneori bucuria împărtășirii aceleiași naturi.
Am simțit ,, furnicile” sau ,, furnicările” în stomac la privirea sau simpla amintire a imaginii persoanei iubite.
Simt când omul se bucură, se gândește, cade în deznădejde, se supără, atunci când dorește pur și simplu sa fie singur, deși ontologic omul nu poate fi singur. Atunci când dorește să urle din toți rărunchii săi. Să piară pentru o vreme și apoi să învie. Să fugă și să reapară. Să urce pe o înălțime și să se arunce, ca apoi să revină iarăși pe aceiași înălțime.

De fapt nu știu ce-i omul. Omul sunt eu, noi, voi, el, ea, ei, ele. Omul ești TU. Mă uit la tine și mă văd pe mine, dar nu chiar pe mine.

Nu știu ce-i omul.

Omul e dragoste, încredere, reciprocitate, dragoste, iubire, nevoie, ură, foame, falsitate și încă mult mai multe.

Omul e creat perfect, stricat de el însuși.

Eu acum nu știu la cine mă gândesc. La mine? La tine? La om?..