lait

în zare este o lumină
ce mă cheamă spre ea.
să mă îndrept spre ea?
mă întreb și nu aflu imediat de ce,
aș face o escapadă să înțeleg ce e cu ea.
așa de vreo două zile ma zbat,
mă frământ să merg spre ea.
nu înțeleg ce ar putea însemna pentru ea, pentru mine
să ajung spre lumina ce mă cheamă.
parcă clipește când o zăresc,
e inteligentă sau doar amăgitoare.
doresc să mă apropii și mă reține ceva
de parcă nu și-ar dori să o văd
să o cunosc, să o admir.
e clar.
nu e pentru mine lumina.

gânduri de mai

sunt din nou îndrăgostit și plutesc
privind spre cer
spre infinit.
mă gândesc, fără să clipesc,
hotarăsc fără să întreb,
merg fără să văd cum pășesc.
risc să mă înec în căldura ta,
nu ezit, îmi place,
fără ea nu ai exista.
spre un vârf de munte privesc
și-mi doresc să te am
pe o culme să privim de sus
pe cei care încă nu au ce avem noi.
suntem noi, ne-am înțeles să fim doi,
să rătăcim prin viață împreună cu toți asemenea nouă.

un gând de Paște

am ajuns cu bune, rele și în preajma Paștelui. atmosfera e diferită de la om la om. fiecare ins are un altfel de Paște. orice credincios trece prin filtrul rațiunii, al tradiției semnificația acestei serbări. orice necredincios se bucură în ascuns alături de cei credincioși la această sărbătoare. acum mi-a venit în gând...orice om care în restul timpului critică, spune că nu crede în astfel de artificii, acum împărtășește aceiași emoție cu fidelii credinței. e un miracol cum se pot unii în jurul mesei, în mijlocul familiei. așadar este o comuniune, după cum chiar Hristos a dorit să fie. vestea cea bună să fie transmisă tuturor, cei care nu văd vor crede, cei care nu vor vedea vor crede(Toma). ne putem minții rațiunea, gândurile, însă inimii nu avem ce-i face. acolo e ultimul bastion al lui Dumnezeu, de aceea și atunci când se oprește...noi mergem altundeva. un Paște pașnic, binecuvântat și mântuitor!!!

19.I.2012

Gândul este acela care face ca voința spiritului să se întrevadă într-un lucru. Această idee din fenomenologie m-a scos oarecum din ritmul unei lecturi din Noica. Interpretările sale la ,,cartea despre om” al lui Hegel sunt extraordinare. La fel se arată, de fapt, se ,,laudă” autorul, Constantin Noica, în rândurile cărții sale.

Oarecum, altul mi-e gândul acum.

Înscris oarecum, într-un univers de cărți, acompaniat de litere mă tot gândesc de ce nu orice om este capabil să-și înscrie gândurile într-o scriere și să devină un nou, las pe fiecare să se numească. Parcurgi câteva paragrafe din carte și parcă într-o clipă de respiro, sau vine o lumină revelatoare, îți vine gândul că poate le cunoșt deja, sau le-ai mai întâlnit, sau le știi deja. 

Am încercat să dau răspuns acestor chestiuni.

Cred că mi-a venit, însă nu am notat ideile și am uitat.

Manifestarea aceasta ca și celelalte care au urmat, din aceiași serie m-au împiedicat și presimt că ma va împiedica în continuare să scriu o carte și să devin un nou oarecare filosof, nu știu cine.

Gândirea noastră acum este preocupată de nimic, însă nu în sensul de Nimic, ci de nimicuri ca și micile ciubucuri făcute din zahăr consumate și devenite nimic. 

Nu mai întrezărim virtuți în viața noastră.

Vorbeam într-un context de virtute și am zis umanitatea. Da, umanitatea. Dispare și e posibil ca omul ideal să devină fosilă, să se asemenea aievea fosilelor de dinozauri păstrate în muzee, sau în cel mai rău caz în depozitele lor. 

Dispare umanitatea din oameni. Am senzația că pleacă fără să-i pară rău. Și totuși unde merge? La Creator?

Și în fond, de ce să-i pară rău? Când vede cum suntem. Nici speranța nu mai rămâne în ,,cutia Pandorei” a sufletului omului. Fuge și ea. 

Și atunci ce evoluționism? Care creaționism? Ca și concept, nu acțiune al lui Dumnezeu. Înseamnă distrugerea noastră fiindcă am gustat din pomul cunoștinței binelui și răului, iar acum când să gustăm din pomul vieții, dăm afară din noi tot ce ne este propriu, până și conștiința de sine, care este EU.

Așadar, nu căutăm în univers, când noi suntem aici, EU este aici, în mine.

Ce mă miră? Nu mai avem niciun crez.Vorbim despre bani, nici în ei nu mai credem. Vorbim de Dumnezeu, nu mai credem în El, deoarece nu cunoaștem omul.

Necunoscându-ne încă nu ne încredem în noi.

Când amintim de Dumnezeu, majoritatea din noi ne gândim la magie, un hocus-pocus mijlocit.